Rândurile ce urmează, înscrise în mod excepțional în spațiul editorial, se adresează, desigur, în primul rând, persoanei care mi-a trimis o scrisoare la redacție, înflăcăratul “discipol Cultură”, cum se autointitulează adresantul - domnul Marius Nanu, reprezentant de nădejde al Cercului “Astra” din Iernut -, dar și acelora care nu uită că “taina” supraviețuirii unui popor stă în a servi cultura acestuia, cu orice preț, în pofida tuturor furtunilor. De aceea toți cei care doresc să suprime popoare le atacă prima dată rădăcinile și identitatea națională. Dar aceasta este altă temă pe care o vom relua cu obstinație până va pricepe toată lumea.
În anii din urmă am scris adesea despre “Cealaltă Românie”, despre pământul furat de neprieteni, încă înstrăinat și lăsat de izbeliște, din vina incompetenței sufocante a unor guvernanți neiubitori de Țară și puși doar pe căpătuială.
Revin la Insula Șerpilor, întoarsă, cumva, acasă, în 2009, într-o asurzitoare tăcere a presei (mai ales a celei românești), prin decizia din 3 februarie a Curții Internaționale de la Haga.
Să încercăm o rememorare a faptelor!
Deși Tratatul de Pace de la București, din 1812, prin care rușii anexaseră Basarabia, și Tratatul de Pace de la Adrianopol, din 1829, prevedeau că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire, conform obiceiului, aceștia și-au însușit și Insula Șerpilor. Britanicii au construit, apoi, aici, un far ce avea să dirijeze mulți ani navigația pe Marea Neagră, fiind, ulterior, preluat de turci.