Doamne, cât de greu este să scrii despre cei pe care-i iubești, când din răni și din inimă curg lacrimi fierbinți! Fiindcă Timpul nu șterge nimic, doar mătuiește pe ici-colo suferința, cât să nu jubileze prea tare neprietenii.
Lazăr Lădariu, Omul meu, cu care am împărțit trei decenii de viață (mai bune sau mai rele - ca în oricare familie), Om al Cetății, și al Neamului, cărora li s-a dăruit până la ultima suflare, ar fi împlinit luni, 25 martie, de Buna Vestire, 80 de ani. Așteptam cu nerăbdare și cu speranța însănătoșirii aniversarea, primenindu-ne sufletele și casa, și căutând cu înfrigurare manuscrisele, FURATE, ale Antologiei de poezie preconizate. A trecut Dincolo, cu durerea de a nu putea transmite tiparului acest volum pe care îl considera „cântecul său de lebădă". Și, desigur, și cu alte dureri, pricinuite de unii care, de bună seamă, „vor plăti" la Judecată! Nu vreau să-i tulbur liniștea acum, cu asemenea subiecte mizerabile, mult prea pământene, acolo, sus, unde se va fi întâlnit cu toată elita noastră culturală, căreia i s-a alăturat, recent, alt idicean de geniu, excepționalul muzician George Puiu Angelescu. Odihnească-se în pace cu toții, în veghea luminoasă a Domnului!