TEZĂ la TIMPUL TRECUT
Evaluaţi acest articol
În fiecare zi, ca într-un ritual sacru/magic respectat cu străşnicie, mă ia de mână şi mă duce Acolo. Drumul ne suportă cu bucurie greutatea şi şoaptele, mai ales ale ei. Drumul trece printre ultimii arbori schilodiţi şi trişti şi uitaţi ai civilizaţiei digitale. Drumul nu vrea să nu mai mergem pe el, nu vrea să nu ne mai ştie (zi de zi) de-a lungul ducerii şi întoarcerii sale nemişcate. Drumul acesta a devenit un "sine qua non", un component al vieţii şi al morţii sale, al vieţii şi al morţii mele. Mergem cu paşi egali. Ea poartă rochie întunecată, lungă până la naştere. Ea poartă o rochie fără sfârşit, pot spune. Ea se uită o clipă la mine şi începe să-mi spună încet, cu tremurare-n vocea-i de căprioară neagră. Şi eu încep să aud: